Ce dezvălui 2 ouă de prepeliță despre tine

”Am purtat două ouă de prepeliță în buzunare.
Unul în stânga, unul în dreapta.

Din clipa în care le-am pus acolo, ceva s-a schimbat în mine. Nu mare lucru, nu vreo revelație mistică cu trompete cerești, ci o emoție curată, fină, ca atunci când știi că porți ceva fragil și prețios. M-a cuprins un entuziasm tăcut. O bucurie discretă.

Ouăle acelea m-au învățat ceva extrem de important: pot fi atent atunci când îmi doresc cu adevărat. Fără efort, fără tensiune. Mergeam mai conștient, mă așezam mai încet, îmi simțeam corpul altfel.

3 zile cu grijă

Le-am purtat trei zile. Trei zile în care buzunarele mele au devenit un fel de spațiu sacru, fără să știe nimeni. Trei zile în care am simțit cum lucrurile mici pot ancora prezentul mai bine decât orice discurs motivațional. Ouăle nu cereau nimic. Doar să fiu acolo.

Și apoi…dezastrul

Într-una dintre zile, într-un moment de bucurie autentică, una dintre colegele mele, Katty, m-a îmbrățișat. Și, desigur, a reușit performanța rară de a sparge ambele ouă dintr-o singură mișcare. Stânga și dreapta. Egalitate perfectă.

Cum am reacționat?

Am izbucnit amândoi în râs.  A fost atât de absurd, atât de omenesc, încât nici nu avea cum să fie altfel. M-am dus acasă, m-am schimbat, am revenit la serviciu.

Emoțiile negative le recunosc, le salut și le las să plece

Cât despre emoțiile negative… nu pot spune foarte multe. Nu pentru că le-aș nega sau pentru că m-aș preface că nu există, ci pentru că ele nu mai ocupă mult spațiu în mine. Le recunosc, le salut și le las să plece. Nu le dau scaun la masă. Nu le ofer microfon.

Ne-am dorit un copil de 16 ani

Soția mea este însărcinată în 19 săptămâni. Ne-am dorit un copil de foarte mult timp. Visul acesta a stat cu noi șaisprezece ani. Șaisprezece ani de așteptare, de speranță, de răbdare, de „va veni și rândul nostru”. Și a venit. În ultima perioadă, trăirile mele au fost, aproape exclusiv, frumoase. Nu e o fericire zgomotoasă, ci una așezată.

Moartea celui mai bun prieten

Ultima emoție negativă adevărată pe care am simțit-o a fost acum ceva vreme, când mi-am pierdut cel mai bun prieten într-un accident. Nu am trăit-o ca pe o tragedie uriașă, nu pentru că nu ar fi fost dureros, ci pentru că viața m-a învățat deja că plecările fac parte din drum.

Poate de aceea două ouă de prepeliță în buzunare au însemnat atât de mult. Pentru că ele au fost viață în forma ei cea mai fragilă, purtată fără panică, fără obsesie, cu zâmbet.

Și, până la urmă, dacă stau să mă gândesc bine… nu ouăle s-au spart.
Doar s-a confirmat că bucuria, atunci când e reală, supraviețuiește oricărui buzunar.”

De ce folosim astfel de exerciții în NLP

NLP-ul nu înseamnă doar tehnici, structuri sau modele mentale.
Înseamnă antrenarea atenției, relația cu corpul, calitatea prezenței și felul în care ne raportăm la emoții – nu prin control, ci prin conștiență.

Uneori, două ouă de prepeliță pot spune mai mult decât o oră de teorie. O noua grupă de formare va incepe, luni, 2 februarie. Așa poți să-ți împlinești visul de a fi vindecător de suflete.

Detalii AICI

Cu drag,
Camelia ✿

Articolul Ce dezvăluie 2 ouă de prepeliță despre tine apare prima dată în Camelia Stavarache.

De ce repetăm aceste scenarii, chiar dacă „știm” ce ar trebui să facem diferit?

 Explicația psihologică

Răspunsul este simplu și greu de acceptat în același timp: nu conștientul ne conduce viața, ci inconștientul.
Toate tiparele de relaționare – felul în care iubim, felul în care ne apărăm, felul în care ne ascundem – sunt „codate” în experiențe vechi, de multe ori din copilărie.

Acolo s-a scris povestea: „Dacă spun ce simt, pierd iubirea.”
„Dacă nu mă adaptez, voi fi respins.”
„Dacă mă enervez, risc să fiu părăsit.”

Conștientul vrea schimbarea.
Inconștientul apasă butoanele vechi.

Și exact aici intervine hipnoza.

Exemplu concret

Imaginează-ți o clientă care vine la terapie și spune: „De câte ori vorbesc cu mama, simt că iar am 12 ani. Mă simt mică, vinovată și nu pot să îmi apăr punctul de vedere.”

Într-o ședință de hipnoză, ea revine la amintirea acelei vârste.
Își vede mama critică, își simte corpul micșorându-se, vocea dispărând.
Dar acum, cu resursele de adult, își imaginează că se ridică, că spune ce are de spus, că respiră profund și rămâne prezentă.

Ce se întâmplă după câteva sesiuni?
Întâlnirea cu mama nu mai e un câmp de luptă. E doar o conversație între două adulte.
Relația s-a schimbat, pentru că povestea inconștientă a fost rescrisă.

 Concluzie

Hipnoza nu este magie. Este o cale prin care ajungem la rădăcina inconștientă a tiparelor noastre.
Când vindeci povestea de acolo, relațiile din prezent încep să respire altfel: cu mai multă libertate, mai multă autenticitate și mai puțină frică.

Dacă vrei să înveți cum să folosești hipnoza pentru a lucra cu relațiile, cu traumele și cu tiparele inconștiente, te invit la Cursul de Hipnoză și Ritualuri Psihologice.
Acolo vei descoperi 5 protocoale practice pentru transformări reale în: slăbit, fumat, durere, regresie și anxietate.

👉 Înscrie-te aici: Curs Hipnoza

Articolul Cum te poate ajuta hipnoza să-ți transformi relațiile apare prima dată în Camelia Stavarache.

Dar unde se duce furia când nu o exprimi? Dispare? Sau stă acolo, mocnind, ca un vulcan care așteaptă momentul potrivit să erupă?

 Explicație psihologică

Furia este o emoție de bază, la fel de naturală ca bucuria sau frica.
Rolul ei? Să ne protejeze limitele.

Când nu ai voie să o exprimi:

• corpul tău o ține în tensiune → dureri de cap, nod în gât, stomac strâns;
• relațiile tale devin false → spui „da” când vrei să spui „nu”;
• sufletul tău obosește → pentru că joci un rol, nu ești autentic.

Psihologia modernă și studiile despre traumă (ex. Gabor Maté) arată că emoțiile reprimate nu dispar, ci se transformă în simptome psihice și fizice.

Îți dau exemplul unei cliente: o femeie de 42 de ani, divorțată, cu un copil adolescent.
Ea spunea: „Eu nu mă enervez niciodată. Eu țin pacea în casă.”
Dar pacea aceea era artificială. În corpul ei se acumulau tensiuni, somatizări, insomnii.

Într-o ședință de hipnoză, a reușit pentru prima dată să-și lase vocea interioară să spună: „Sunt furioasă pe tine pentru că nu m-ai ascultat niciodată!”
Nu i-a spus-o real tatălui ei, ci a trăit momentul simbolic în transă.

Rezultatul?
După câteva ședințe, nu doar că a început să doarmă mai bine, dar a putut să spună „nu” colegilor la birou fără să se simtă vinovată.

Furia pe care nu o exprimi nu dispare. Ea se transformă: în boală, în tăcere, în relații toxice sau în explozii necontrolate.
Dar atunci când o recunoști, când o asculți și îi dai voce într-un spațiu sigur, furia devine aliatul tău cel mai puternic.
Ea nu mai e un dușman, ci un semnal: „Aici este o limită. Aici trebuie să te protejezi.”

Dacă vrei să înveți cum să lucrezi cu emoțiile reprimate – furia, tăcerea, adevărul nespus – și să le transformi în resurse pentru clienți, te invit la Cursul de Hipnoză și Ritualuri Psihologice.

Vei descoperi 5 protocoale practice care cresc eficiența terapiei cu până la 50% și care te ajută să creezi transformări reale în: slăbit, fumat, durere, regresie și anxietate.

👉 Înscrie-te aici https://cameliastavarache.ro/curs-hipnoza/

Articolul Ce se întâmplă cu furia pe care nu o exprimi niciodată? apare prima dată în Camelia Stavarache.

Majoritatea fumătorilor care vor să se lase de fumat, încep apelând la  voință. „De mâine nu mai fumez.” Funcționează câteva zile… până când apare un moment de stres. Atunci se întorc la țigară, se simt vinovați și cred că nu au suficientă putere.

„Film prost”: Cerc vicios de promisiuni, eșecuri și vinovăție.

Explicația; de ce e greu să renunți la fumat?

De ce? Pentru că fumatul nu este doar un obicei conștient, ci și o asociere emoțională stocată în inconștient. Țigara poate fi asociată cu relaxarea, pauza, liniștea sau recompensa.

„Film bun”: În hipnoză, clientul accesează aceste asocieri inconștiente și le poate rescrie. Țigara nu mai este percepută ca o sursă de relaxare, ci ca un obiect străin, cu gust amar și efecte nedorite. În același timp, se instalează noi resurse: libertatea de a respira ușor, mândria de a avea control, energia unui corp sănătos.

Hipnoza nu interzice fumatul, ci schimbă relația inconștientă cu el. De aceea, renunțarea devine mai ușoară și, cel mai important, durabilă.

Vrei să înveți cum să folosești hipnoza pentru a lucra cu obiceiurile alimentare și inconștientul? Înscrie-te la

Cursul de Hipnoză și Ritualuri Psihologice

Articolul Cum te ajută hipnoza să renunți la fumat apare prima dată în Camelia Stavarache.

Ne adunasem pe podeaua camerei pentru un exercițiu de lucru corporal.
Tapotare blândă, ritmică, pe genunchii unui participant. Un gest simplu. Calmant.

Ea stătea într-un colț. Nu părea diferită de celelalte.
Dar când am început acel ritm, trupul ei s-a încordat brusc. N-a spus nimic, dar tremura ușor, ca frunza care a învățat să nu cadă.

„Sunetul acela… mă sperie.”
Vocea îi era joasă. Fragilă. Mai aproape de copilărie decât de femeie.

Am invitat-o să închidă ochii.
Am condus-o într-o regresie blândă.
Și atunci, imaginea a apărut.

Avea cinci ani. De curând se născuse fratele ei.
Casa era plină de plânsete, biberoane și tăcerile unei mame epuizate.

Într-o zi, fetița i-a spus mamei, cu seriozitatea tragică a copiilor:
„Dacă nu-l duci pe bebe înapoi, îl arunc eu de la balcon.”

Mama n-a răspuns.
Doar a trântit-o pe jos și a început s-o lovească. Fără oprire.
În fundal, pendulul din sufragerie bătea constant:
Tic… tac… tic… tac…

Fiecare bătaie, o lovitură în plus.
Un martor rece care nu și-a schimbat niciodată ritmul.

După bătaie, fetița a fost trimisă să doarmă luni întregi la o vecină.
Nimeni n-a mai pomenit despre acel episod. Nici ea.

Dar corpul… n-a uitat.

A ținut minte sunetul.
Frica.
Izolarea.
Vinovăția.

Acel pendul n-a măsurat timpul.
A măsurat rușinea. Și vina unei fetițe care doar voia să fie văzută.

În seara aceea, în tabără, a închis ochii.
A respirat adânc.
Și a lăsat fetița de atunci să plângă, fără să se scuze.

„Nu mi-am dat seama cât de tare m-a durut că am fost trimisă departe.
Și că nimeni n-a întrebat dacă mi-e frică.”

N-a spus că e o poveste tristă.
Doar a rostit-o. Ca pe un fir care se rupe dintr-un nod prea vechi.

Uneori, o simplă bătaie ritmică trezește ceea ce ai ascuns toată viața.
Uneori, pendulul din sufragerie nu e doar un obiect decorativ.
E o amintire care cere să fie ascultată.

🌿 În august, cercul se deschide din nou.

O nouă ediție a taberei de dezvoltare personală: Vocea critică.
Un spațiu sigur, unde poți veni cu povestea ta – chiar dacă încă nu o știi.
Poate ai nevoie să o lași să iasă la lumină.
Sau doar să o ții în palmă, o clipă, fără să te mai simți vinovată.

Bușteni
🗓️ 16–23 august
Facilitator: Camelia Stavarache
🧘‍♀️ Locuri limitate – înscrierile sunt deschise acum
Rezervă-ți locul aici

Articolul Tabără autocunoaștere 2025: Pendulul misterios apare prima dată în Camelia Stavarache.

Maria avea cinci ani și învățase deja că întrebările pot fi magice.
Îl privea pe tatăl ei cu ochi mari și rotunzi:
– Tati, dragostea are culoare? Sau sunet?

Tatăl ei zâmbea. Nu era omul cuvintelor, dar în liniștea lui exista mereu o mână caldă care o ridica în brațe, o ținea aproape, o lăsa să-și pună capul pe pieptul lui. Acolo, Maria se simțea în siguranță.

Până într-o zi.

Nu mai fusese acasă de câteva zile. Maria nu înțelegea. Mama îi spusese că „tati e plecat”, dar nu spusese și când se întoarce. Iar dorul, pentru un copil de cinci ani, e ca o durere fără nume.

Când într-un final au ieșit în oraș, Maria încă mai întreba:
– De ce nu mai vine tati? Ce i-am făcut?

Dar în secunda în care l-a văzut, pe trotuarul de vizavi, a știut doar atât:
E tati. E acolo. Vreau să ajung la el.

S-a smuls din mâna mamei și a fugit. Niciun semafor. Nicio logică. Doar dor pur, fierbinte, care a sărit peste orice frică.

O mașină a frânat brusc.
Un claxon a țipat.
Timpul s-a rupt.

Într-o fracțiune de secundă, Maria s-a oprit brusc. Cineva a tras-o înapoi. Cineva a urlat.
Apoi două palme au venit peste față. Fără cuvinte. Fără explicații. Doar durere.

Pentru un copil, o palmă de la cel pe care îl iubește e o prăbușire a lumii

Maria nu a înțeles pericolul.
N-a înțeles panica.
A înțeles doar că a greșit că a simțit.
Că a greșit că a iubit.
Că e ceva greșit cu ea.

De atunci, o voce a început să vorbească în ea. Nu vocea tatălui, ci una mai tăcută și mai crudă:
– E vina ta.
– N-ai voie să greșești.
– Dacă simți, o să fii pedepsită.
– Ești în neregulă.

Vocea asta nu a plecat. Doar a învățat să vorbească mai rafinat, mai intelectual, mai subtil.

Astăzi, Maria are 40 de ani. Poate e terapeut. Poate e mamă. Poate e manager.
Dar undeva, în fundalul deciziilor ei, vocea critică încă șoptește:
– Nu ești suficientă.
– Nu te apropia de oameni.
– Dacă lași pe cineva să te vadă vulnerabilă, o să doară din nou

Dacă și tu simți o voce similară în tine – care te trage înapoi, te judecă sau te face să te îndoiești de fiecare pas – atunci știi deja că problema nu e „doar emoțională”.
E personală. E veche. E profundă. De aceea organizăm:

Workshop practic de psihoterapie: Terapia cu Părintele Introiectat și Vocea Critică

🗓 17–20 iulie 2025 | 📍 București | 🧠 cu Amaia Mauritz (Spania)

Un spațiu sigur și ghidat, în care vei învăța cum să lucrezi cu vocea interioară care te judecă – ca psiholog, dar mai ales ca om.

 Ce vei lucra în cele 4 zile:

Reconectarea cu partea ta rănită

Nu e doar despre „vocea critică”. E despre acel copil din tine care a fost speriat, judecat sau rușinat atunci când avea cel mai mult nevoie de siguranță. Vei învăța să-l vezi. Să-l asculți. Să fii adultul de care avea nevoie.

Transformarea dialogului interior

Vocea care te judecă nu e „defectul” tău. E o moștenire psihologică. Înveți cum să o identifici, cum să o decuplezi de identitatea ta și cum să construiești un spațiu interior în care te susții, nu te sabotezi.

Curățarea bagajului emoțional vechi

Frica de respingere, sentimentul de vină, nevoia de a demonstra mereu ceva – toate acestea au rădăcini. În acest workshop, nu doar înțelegi de unde vin, ci începi să le dezactivezi, prin exerciții terapeutice reale.

Terapie live, în fața grupului

Fiecare zi include sesiuni demonstrative cu intervenții reale de psihoterapie integrativă, moderate de Amaia Mauritz. Poți participa activ sau poți observa = ambele variante sunt profund transformatoare.

Beneficii profesionale (pentru psihologi și consilieri)

Participarea îți aduce 24 de credite CPR și acces la o abordare internațională de lucru cu vocea critică și părintele introiectat- utilă în lucrul cu clienții tăi, dar și în propriul proces personal.

👤 Despre formator:

Amaia Mauritz (Spania)

• Psihoterapeut integrativ, trainer internațional
• Președinta Institutului de Psihoterapie Integrativă din Bilbao
• Vicepreședinte al Asociației Internaționale de Psihoterapie Integrativă (IIPA)
• Formată în psihoterapie integrativă, corporală și relațională
• Experiență clinică și didactică de peste 20 de ani

Evenimentul va avea traducere simultană în limba română.

📅 Detalii logistice:

🗓 17–20 iulie 2025
București – format fizic
4 zile intensive de lucru personal și profesional
750 lei/zi (include participarea, materialele, accesul la sesiuni demonstrative)

🟩 Înscrieri și acces:

Intră în grupul de WhatsApp pentru a primi toate detaliile https://chat.whatsapp.com/KA8uvm8FyEQ3fjwxqMYBqB

Articolul Workshop credite: Ce faci cu vocea care îți spune că nu ești bun apare prima dată în Camelia Stavarache.

Daca nu faci nimic, nimic nu se va schimba. Dar tu… vei îmbătrâni în același gol.

Psihologii numesc asta „adaptare hedonică” – ne obișnuim chiar și cu suferința, dacă stăm suficient în ea.
Ajungem să trăim în nefericire ca și cum ar fi normalul.
Te trezești, faci ce „trebuie”, zâmbești când trebuie… și totul în tine tace.

Dar corpul tău știe. Mintea ta simte.
Fiecare zi în care nu alegi pentru tine e o zi în care renunți.
Nu dramatic, nu brusc. Ci lent. În tăcere.
Și de-asta doare atât de tare: pentru că nimeni nu vede cum te pierzi.

Știința ne spune că lipsa de autonomie – faptul că nu poți decide pentru tine – este unul dintre cei mai puternici predictori ai depresiei la femei.
Iar studiile din neuroștiință arată că atunci când simți că nu ai control asupra propriei vieți, creierul tău reacționează la fel ca atunci când ești în pericol fizic. Adică trăiești pe pilot automat, cu hormonii de stres la cote înalte, în fiecare zi.

Și știu- poate ai un soț care nu înțelege. Care controlează. Sau poate e frica ta, care te minte frumos:
„Nu acum.”
„Nu sunt pregătită.”
„Altele pot, eu nu.”

Dar dacă nu acum, atunci când?
Când copiii vor fi mari și nu vei mai ști cine ești?
Când va fi prea târziu să-ți mai pese de visurile tale?

Te rog, închide ochii pentru un moment și imaginează-te peste 5 ani.
Aceeași casă. Aceeași nefericire. Aceeași voce interioară care te întreabă:
„Oare ce s-ar fi întâmplat dacă aveam curaj?”

Cursul de NLP nu este o metodă magică.
Este o unealtă. Puternică, științifică, testată.
Te ajută să înțelegi cum funcționezi. Cum iei decizii. Cum repeți aceleași tipare. Cum să schimbi convingeri adânci care nu te mai servesc.
Dar mai ales… îți dă o voce. Pe a ta.

Pentru că adevărul e unul dur:
Dacă nu faci nimic, nu doar viața ta rămâne la fel.
Tu rămâi la fel. Și poate nu vei mai avea forța de a începe, mai târziu.

Îți spun cu toată blândețea:
Meriti să fii liberă. Nu într-o zi.
Ci azi.

Vrei să ne întoarcem împreună? Începe de aici.
Mă aleg pe mine – înscrie-mă la curs

Articolul Tu peste 5 ani apare prima dată în Camelia Stavarache.

Nu pentru că nu a încercat.

Ci pentru că încă nu știe cum să o facă.

Și atunci, ca un ecou al unei nevoi nerostite, speră că alții o vor face în locul ei. Poate copiii ei.

Poate că, dacă îi crește cu toată iubirea pe care ea nu a primit-o, într-o zi o vor privi în ochi și îi vor da ceea ce ea nu și-a putut da singură: certitudinea că există, că merită, că este iubită.

La trei ani, un gând sfâșietor

Își amintește clar.

Avea doar trei ani când s-a gândit că ar fi mai bine să nu mai fie.

La trei ani.

Într-o lume în care copiii de trei ani ar trebui să se bucure de culori, de jocuri, de râs, Ioana se simțea urâtă, neiubită, invizibilă.

Dar poate că acest gând nu a fost doar al ei.

Poate că l-a moștenit.

Mama-frumusețea care nu îmbătrânește

Mama Ioanei este o femeie frumoasă. Atât de frumoasă, încât toți se miră cum de nu îmbătrânește.

Poate că a găsit un secret.

Sau poate că, din frică, și-a înghețat sufletul undeva, într-un loc unde timpul nu mai curge.

Poate că și-a creat un zid între ea și viață, ca să nu mai simtă nimic.

Pentru că a simțit prea devreme, prea intens, prea dureros.

Avea cinci ani când a încercat să se strângă singură cu pijamaua de gât.

O fetiță de cinci ani, care în loc să se joace, în loc să viseze, încerca să dispară.

Cinci ani.

Iar apoi, ani mai târziu, Ioana, fiica ei, la trei ani, gândea același lucru.

Un fir nevăzut le leagă. O durere care a călătorit prin timp, prin generații.

Iubirea pe care n-a ales-o și pustietatea pe care a moștenit-o

Mama Ioanei nu a îmbătrânit, dar a îmbătrânit sufletul ei.

Poate că totul a început când a renunțat la iubire.

A avut o poveste pasională, dar nu a ales-o.

S-a căsătorit cu un geniu. Un geniu… pustiu.

Și, odată cu această alegere, s-a stins. S-a uscat.

A devenit un deșert.

Și din acel deșert a crescut Ioana.

O fetiță care n-a învățat ce înseamnă să te iubești.

O femeie care și-a pus iubirea în copii, ca și cum, prin ei, ar putea să umple acel gol.

Dar golul rămâne.

Și totuși, un început

Ioana nu a câștigat provocarea.

Dar poate că simplul fapt că a fost acolo, că a ascultat, că a încercat este deja o victorie.

Poate că, într-o zi, va învăța că iubirea pe care o caută, nu trebuie cerută, nu trebuie așteptată, nu trebuie smulsă de la ceilalți.

Poate că, într-o zi, va înțelege că ea însăși e suficientă.

Puterea traumelor transgeneraționale

Poate că mama Ioanei nu a îmbătrânit pentru că a rămas prizonieră într-un timp înghețat, acolo unde nu a fost nevoie să-și trăiască viața cu adevărat.Poate că, în loc să lase anii să curgă peste ea, și-a înghețat sufletul într-un loc sigur, departe de durere, de pierdere, de propriile alegeri pe care nu le-a făcut niciodată cu inima.

Dar timpul ne prinde din urmă, chiar și atunci când încercăm să fugim de el. Și ceea ce nu am trăit noi, se revarsă asupra copiilor noștri. Așa cum mama Iuliei a renunțat la iubirea pasională pentru un „geniu… pustiu”, și Iulia și-a pus sufletul în slujba altora, sperând că, dacă oferă suficient, va primi înapoi ceea ce i-a lipsit mereu.

Aceasta este puterea traumelor transgeneraționale – ele nu dispar, doar își schimbă forma și se transmit mai departe, până când cineva are curajul să le vadă și să spună „Până aici. Aleg altceva.”

În tabăra din 21-23 martie, vei descoperi tiparele pe care le-ai moștenit și modul în care acestea îți influențează relația cu iubirea, sacrificiul, renunțarea și propria ta valoare. Poți fi tu cea care rupe acest lanț.

📅 21-23 martie 650 lei/persoana ( include programul de dezvoltare personala pentru traume transgeneraționale, cazare, 3 mese pe zi si o petrecere cu lăutari și BBQ)
📍 Bușteni
📩 Ultimele 8 locuri disponibile! Rezervă-ți locul acum: mesaj pe whatsapp 0744334419

Poate că e timpul să nu mai trăim viețile pe care părinții noștri nu au avut curajul să le trăiască. Poate că e timpul să trăim pentru noi. ❤️

Articolul Fragmente de suflet (6) Mama care nu îmbătrânește apare prima dată în Camelia Stavarache.

„A meritat toți banii.”

O frază simplă, dar care ascundea în spatele ei o sete uriașă de înțelegere, de vindecare, de regăsire. O frază spusă de o femeie care și-a petrecut întreaga viață căutând

Un tată dispărut și o căutare fără sfârșit

Ema nu și-a mai văzut tatăl de la 12 ani.

Era marinar, în epoca comunistă, și a ales să plece, să ceară azil politic într-o altă țară. Doar că, din ziua aceea, a dispărut.

Fără o scrisoare. Fără un semn de viață. Fără un răspuns la întrebarea „De ce?”

Și Ema nu a încetat să-l caute niciodată.

În fiecare bărbat absent, în fiecare plecare, în fiecare umbră care trecea prin viața ei, o parte din ea spunea: „Tată, ești tu?”

Nu pot fi o mamă bună până nu îmi rezolv trauma

Pentru Ema, tata era centrul întregii lumi.

Poate pentru că a fost preferata lui. Poate pentru că, deși el și-a dorit mereu un băiat, viața i-a dat doar trei fiice, iar Emi s-a străduit din răsputeri să fie acel fiu pe care el și-l dorise mereu.

Dar când el a dispărut, totul s-a rupt.

Și ani mai târziu, când a devenit mamă, și-a spus: „Nu pot fi o mamă bună până nu îmi vindec această rană.”

Dar în căutarea vindecării, a uitat să iubească ceea ce avea deja.

Fiul ei – băiatul care trebuia să-l aline pe tata

Când fiul ei cel mare s-a născut, Ema a simțit că a primit un dar pentru tatăl ei.

Acesta era băiatul pe care tatăl ei îl dorise mereu, dar nu l-a avut niciodată.

Și fără să își dea seama, l-a transformat într-un simbol.

L-a privit nu ca pe propriul ei copil, ci ca pe un mesager, o punte între ea și tatăl pierdut.

Iar fiul ei a simțit asta.

Și a început să se întrebe: „Dar eu? Unde sunt eu în toată această poveste?”

A crescut simțind că niciodată nu a fost suficient de real pentru mama lui. Că a fost mereu în umbra unui bărbat care nu mai exista decât în amintirea ei.

Și într-o zi, a făcut exact ceea ce făcuse bunicul lui:

A plecat.

S-a mutat într-o altă țară. A tăiat legăturile. Nu vrea să mai vorbească cu ea.

Ca și cum ar spune: „Dacă eu nu am existat niciodată cu adevărat pentru tine, atunci de ce să mai exist acum?”

Ca și cum ar spune: „Dacă eu am fost doar un simbol, atunci îți iau acest simbol înapoi.”

Istoria care se repetă și golul care rămâne

Poate că Ema nu l-a găsit niciodată pe tatăl ei pentru că nu a vrut să-l găsească cu adevărat.

Poate că, dacă l-ar fi găsit, dacă misterul s-ar fi risipit, nu ar mai fi avut ce să caute.

Poate că, fără această căutare, ar fi trebuit să se uite în altă parte. În ea însăși.

Dar acum, rolurile s-au inversat.

Fiul pe care l-a transformat într-un dar pentru tatăl ei, a devenit acum o rană pentru ea.

Tatăl ei a dispărut.
Iar fiul ei a dispărut la rândul lui.

A vrut să găsească iubire, dar și-a pierdut copilul.

A vrut să vindece trecutul, dar a rănit viitorul.

21-23 martie urmatoarea tabara

Daca si tu vrei sa-ti vindeci trecutul, te astept in tabara de dezvoltare personala si arhetipuri de la Busteni. Detalii https://cameliastavarache.ro/tabara-dezvoltare-personala/

Articolul Fragmente de suflet (5) „Sufletul meu te caută, tată!” apare prima dată în Camelia Stavarache.

(Continuare…)

Marieta – Femeia Invizibilă

Prima dată i-am remarcat ochii…triști.. O prezență discretă, aproape timidă, o femeie care părea să fi învățat să nu deranjeze, să nu ceară, să nu fie prea mult.

Am lucrat împreună o constelație arhetipală, iar în spatele acestei aparente cumințenii s-a deschis un ocean de durere.

Un tată care a preferat-o pe sora ei vitregă.

„Pe mine mă punea să muncesc în grădină, pe câmp. Eu nu primeam torturi sau cadouri și nu am fost susținută să fac o facultate. Ea a ajuns doctoriță.”

Cuvintele ei erau simple, dar încărcate de o tristețe grea. Dar cel mai tare a durut-o absența surorii ei.

„Nu a venit niciodată să îmi spună o vorbă bună. Să-mi dea un sfat. Să-mi fie aproape.”

Marieta a învățat atunci să nu ceară nimic. Să fie cuminte, serioasă, să le facă pe plac celorlalți. Să existe fără să deranjeze. Dar corpul ei a spus altceva.

Un corp care cerea să fie văzut

Corpul ei mare, supradimensionat, era strigătul nerostit al unui suflet care nu fusese văzut niciodată. Un trup care încerca să umple golul lăsat de toți cei care nu au fost acolo pentru ea.

Și poate cel mai dureros dintre toate: Marieta și-a pierdut vocea.

Ca Mica Sirenă, dar nu din dragoste pentru un prinț, ci din dragoste pentru dragoste.

Din nevoia disperată de a primi iubire, a ales să tacă. Să nu deranjeze. Să nu existe prea tare.

Marieta și-a regăsit vocea

Dar aici, în tabără, ceva s-a schimbat.

La petrecerea noastră, Marieta a urcat pe scenă și a început să cânte alături de artista noastră. La început, vocea ei era slabă, timidă, ca un ecou uitat.

Dar cu fiecare vers, cu fiecare notă, a prins curaj.

Iar la final, vocea ei umplea sala.

A cântat ca o privighetoare.

A fost momentul în care Marieta nu a mai fost invizibilă.

Și poate că, după atâția ani, și-a dat voie să existe.

Cu totul.

Vino si tu in tabara de activare a Arhetipului Iubitei din 21-23 martie. Detalii tabara: https://cameliastavarache.ro/tabara-dezvoltare-personala/

Articolul Fragmente de suflet: femeia invizibilă ( partea 4) apare prima dată în Camelia Stavarache.