Acest ritual s-a născut dintr-o experienţă personală profundă. Am trăit, ca mulţi alţii, durerea paradoxală de a-mi iubi mama şi, în acelaşi timp, de a fi rănită de ea. Ani la rând am crezut că am avut o relaţie perfectă cu ea. Dar în ultimii ani, mai ales după ce s-a îmbolnăvit grav şi viaţa ne-a pus pe amândouă faţă în faţă cu vulnerabilităţi adânci, am început să văd şi umbrele.

Am realizat că mama mea, femeia pe care am iubit-o enorm, a fost şi ea o fetiţă rănită, abandonată de mama ei, lăsată singură ăn casă la 8 ani timp de o săptămână, nevoită să se maturizeze prea devreme. În loc să-şi vindece rănile, le-a purtat cu ea. Iar când a devenit mamă, a făcut alegeri care m-au durut: a rămas într-o relaţie abuzivă, a pus loialitatea faţă de părinţii ei înaintea protecţiei mele. M-a expus, chiar dacă nu şi-a dorit asta conştient.

Am purtat ani de tăcere. Apoi, într-o zi, i-am spus adevărul. Ea a plâns, dar nu pentru mine – ci pentru ruşinea ei. M-a făcut să mă simt vinovată pentru rana pe care eu o purtam de atâta timp. Nu a fost o reparaţie, ci o rană care s-a adâncit.

O vreme, în mine au trăit două imagini: o mamă bună, caldă, fragilă… şi o femeie care a ştiut să rănească. Şi eu? Eu eram femeia care încerca să le ţină pe amândouă în braţe.

Acest ritual s-a născut din nevoia mea de a vedea toate aceste părți interiorizate- şi de a mă aşeza între ele, cu compasiune. E despre mine. E despre tine. E despre noi.