Fragmente de suflet – Cele trei chipuri ale traumei mele (Partea I)

Uneori, întâlnim oameni care ne ating sufletul într-un mod pe care nu l-am anticipat. Oameni care, fără să știe, ne devin oglinzi. Care ne fac să ne privim mai adânc, să ne punem întrebări, să ne regăsim bucăți din noi.

În tabăra aceasta, nu doar eu i-am văzut pe ei – ci și ei m-au văzut pe mine. M-au ajutat să descopăr cele trei chipuri ale traumei mele, acele părți din mine care se ascund, care dansează, care caută iubire.

Această serie este despre ei. Despre oamenii pe care i-am întâlnit, poveștile lor, durerile lor, frumusețea lor. Despre ceea ce m-au învățat, fără să știe.

Prima poveste? A mea.

Cele trei Chipuri ale Traumei mele

Weekendul acesta am fost în tabăra Arhetipul iubitei. O experiență frumoasă, intensă, plină de conexiuni. Am râs, am învățat, m-am bucurat. Dar a fost un moment care m-a făcut să mă opresc, să mă privesc dintr-o perspectivă nouă – o oglindă ținută de ceilalți în fața mea.

„Când dansezi, ești altfel,” mi-au spus. „Pari mai feminină, mai blândă, mai… moale.”

Am zâmbit, dar în mintea mea a început să se învârtă o întrebare: Oare cine sunt eu cu adevărat?

Primul chip: cel pe care lumea îl vede

În viața de zi cu zi, sunt puternică. Determinată. Am construit în jurul meu un zid al independenței, al controlului. Sunt cea care găsește soluții, care nu se lasă doborâtă, care știe ce vrea. Oamenii mă respectă pentru asta. Dar… mă cunosc cu adevărat?

Când dansez, ceva în mine se schimbă. Corpul meu se mișcă altfel, de parcă ar fi condus de o parte mai profundă, mai ascunsă. În ritmul muzicii, dispare nevoia de a controla. În locul ei apare altceva – o delicatețe, o grație pe care nici eu nu știam că o am.

De ce doar atunci?

Al doilea chip: cel care iese la iveală în somn

„În somn ești atât de caldă și senzuală…” îmi spune uneori soțul meu.

Ziua sunt logică, rațională, uneori chiar distantă. Dar în somn, când conștientul meu adoarme, corpul meu se cuibărește instinctiv lângă el, căutând căldură, protecție, siguranță.

E ca și cum mintea mea spune: „Nu ai nevoie de nimeni.”
Dar corpul meu șoptește: „Ba da.”

Al treilea chip: cel care iubește fără teamă

Și apoi sunt animalele. Copiii mici.

Fără să mă gândesc, fără să mă tem, fără să mă rețin, îmi permit să fiu blândă cu ei. Îmi permit să-i mângâi, să-i îmbrățișez, să le ofer afecțiune fără să simt că trebuie să mă protejez.

De ce cu ei pot? De ce cu oamenii mari e mai greu?

Trauma și felul în care ne modelăm

Mi-am dat seama că aceste trei fațete ale mele sunt, de fapt, reflexii ale trecutului meu.

Știu că la un moment dat, undeva în copilărie, am învățat că frumusețea doare. Că blândețea poate fi interpretată ca slăbiciune. Că lumea nu e întotdeauna un loc sigur, și dacă vrei să supraviețuiești, trebuie să fii puternic.

Așa că mi-am construit o armură. Am ascuns partea moale în spatele determinării. Am învățat să fiu „tare.”

Dar armura nu înseamnă că acea parte blândă nu mai există. Ea e acolo, dansând, dormind, iubind în tăcere animalele și copiii.

Și știu că, pas cu pas, am învățat să o las să iasă mai des.

Să nu mai fie doar o față ascunsă.

Să fiu întreagă.