Fragmente de suflet – Femeia cu păr de foc (Partea 2)

Oameni care m-au atins și provocarea de a se iubi timp de 24 de ore

Când le-am dat provocarea de a se iubi o zi întreagă, de a se privi cu blândețe, fără critică, fără mustrări, fără nevoia de a fi altfel decât sunt… nu știam cum vor reacționa. Uneori, iubirea de sine pare un concept frumos, dar greu de practicat. Mai ales când ai o viață întreagă de condiționări care îți spun că trebuie să fii „mai mult”, „mai bun”, „mai altfel” pentru a merita asta.

Dar iată-ne, în această tabără, în mijlocul unui moment în care fiecare dintre noi a avut ocazia să se privească pe sine cu ochi noi. Iar printre oamenii care m-au atins profund în această experiență, Tanta a fost una dintre cele mai puternice oglinzi.

Femeia cu păr de foc și inima împărțită între două lumi

O cunosc pe T. de ani de zile. I-am fost mentor pe drumul devenirii ei ca psihoterapeut și, în tot acest timp, am văzut-o crește, transformându-se, luptându-se cu umbrele ei și luminând drumul altora. Am văzut-o mereu ca pe o femeie puternică, frumoasă, cu acel păr roșu ca focul, ca o declarație a pasiunii ei pentru viață. O femeie care știe să susțină pe alții, care ascultă, care cuprinde cu prezența ei

Dar în tabără, a fost momentul în care ea a lăsat să se vadă și altceva.

A fost profund pentru mine să o aud spunând că, pentru prima oară, a avut curajul să se iubească o zi întreagă. Să nu se mai critice. Să lase controlul. Să existe pur și simplu.

Mi-a rămas în inimă povestea ei. Este fiica pe care mama ei a așteptat-o ca să poată să moară. Atât de multă greutate în aceste cuvinte. Câtă responsabilitate nerostită, câtă durere ascunsă în ele.

Și acum, în tabără, T. și-a dat voie să vorbească despre fricile ei. Despre bătrânețe, despre moarte, despre dorința de a fi acolo pentru fiica ei, dar și nevoia de a avea grijă de sine.

O femeie prinsă între două lumi – cea în care trebuie să dăruiască, să fie acolo pentru alții, și cea în care merită, fără vinovăție, să fie acolo pentru ea însăși.

Și apoi… dansul ei cu soțul ei.

Atâta frumusețe. Atâta conectare.

Un moment care a spus mai multe decât ar putea spune cuvintele.

Tabăra aceasta nu a fost doar despre exerciții, despre discuții sau despre provocări. A fost despre oameni care s-au întâlnit pe ei înșiși, poate pentru prima oară în mult timp.

A fost despre ceea ce rămâne în inimă după ce plecăm.

Și pentru mine, T. a rămas acolo, cu focul ei, cu vulnerabilitatea ei, cu dansul ei, amintindu-mi că iubirea de sine nu e un lux.

Este un act de curaj.