Când trupul refuză viața

O poveste din tabăra de constelații arhetipale

– „Mi-am pierdut mâinile.”
Cuvintele Denisei plutesc în aer ca o sentință. În cercul format în jurul ei, nimeni nu îndrăznește să vorbească. Doar flacăra lumânării dansează, de parcă simte greutatea momentului.

Nu și-a pierdut mâinile fizic, dar nu le mai simte. Sunt amorțite, inutile, o povară moartă. A trecut prin două intervenții chirurgicale pentru tunel carpian, dar degeaba. Medicii i-au spus că nu au o explicație clară. Dar poate că explicația nu e în corp, ci în povestea pe care corpul încearcă să o spună.

Facilitatorul ridică privirea spre ea.

– „Dacă mâinile tale ar putea vorbi, ce ți-ar spune?”

Denisa închide ochii. Lacrimile îi tremură pe gene, dar nu curg. Înghite în sec și șoptește:

– „Te-am lăsat… pentru că tu ai renunțat.”

O tăcere grea apasă încăperea.

Când trupul îți arată unde ai renunțat la tine

În constelația arhetipală, participanții îi întruchipează simbolic femeia, copilul interior și puterea – cele trei părți din ea care, rând pe rând, s-au desprins și au dispărut.

Se uită la „femeia” din fața ei, o altă participantă care îi joacă rolul. Dar femeia nu o privește înapoi. Stă cu spatele. Rece. Absentă.

– „De ce ai plecat?” întreabă Denisa.

– „Pentru că m-ai trădat.”

Denisa izbucnește în plâns. Și-a trădat propria feminitate acum șapte ani, când a rupt o relație nu din dorință, ci din răzbunare. A crezut că are puterea, dar de fapt a pierdut-o.

Apoi își întoarce privirea spre copilul interior. Dar și copilul este departe. Acum doi ani, și-a pierdut tatăl, și odată cu el, și-a pierdut partea din ea care râdea, care visa, care credea că e protejată.

Dar cea mai mare trădare a fost alta.

Când se uită spre „puterea” ei – cea reprezentată de mâini – o simte ca pe o străină.

– „De ce ai plecat?”

– „Pentru că nu mai vrei să trăiești.”

Oameni din jur trag aer în piept. Denisa rămâne nemișcată. Dar ceva din privirea ei se schimbă. Înțelege.

Renunțarea la putere este renunțarea la viață

Acum un an și jumătate, a fost copleșită de o furie oarbă. O colegă și-a luat concediu medical nemeritat, iar Denisa a rămas să muncească și în locul ei. A simțit că nu mai poate. Că nu mai vrea.

A doua zi, mâinile ei au încetat să funcționeze.

Nu a fost o coincidență. Nu a fost o boală. A fost decizia inconștientă de a renunța. Dacă femeia din ea a plecat și copilul a murit, ce rost mai avea puterea?

Drumul înapoi spre sine

Constelația se încheie. Denisa își duce mâinile amorțite la piept. Pentru prima dată, nu încearcă să le forțeze, nu le vede ca pe o problemă de rezolvat. Le recunoaște ca parte din povestea ei.

– „Îmi pare rău că v-am lăsat.”

Mâinile ei tremură ușor. Poate că nu e prea târziu.

Corpul vorbește când sufletul tace. Întrebarea este: îl ascultăm?

Tu ai simțit vreodată că trupul îți transmite mesaje pe care mintea nu vrea să le vadă?