By: Camelia Stavarache
Categorie:
Durerea de umar
Într-o dimineață întunecată, Maria, ca și cum ar fi fost prinsă într-o pânză de paianjen invizibilă, și-a simțit umărul stâng strângându-se ca o mână nevăzută care îi cerea atenție.
Din nou, acea stare de nemulțumire și revoltă infantilă o cuprinsese, de parcă fiecare întrebare sau observație venită din partea altora era un atac împotriva ființei ei fragile.
Iubitul ei, în treacăt, își rostise banal întrebarea: „Ai mai vorbit cu fostul?”. Dar pentru Maria, acest simplu cuvânt, „fostul”, părea să aducă cu sine un val de nori grei, norii care umpleau atmosfera sufocantă din jurul ei de fiecare dată când cineva încerca să pătrundă în adâncul universului său interior.
Control. În acel cuvânt se ascundea însăși esența fricii ei – controlul absolut, dar totodată neclar, pe care lumea îl exercita asupra ei.
„Nu mi-a adus flori”, murmura Maria în sinea ei, ca și cum buchetele lipsă erau dovada irefutabilă a absenței iubirii.
„A întârziat”, continua ea să își spună în gând, ca o sentință, „deci nu-i pasă de mine.”
În labirintul minții sale, fiecare gest neîmplinit devenea o dovadă a unei conspirații tăcute împotriva ei, o conspirație pe care o simțea mai degrabă decât o putea înțelege.
Și astfel, Maria s-a refugiat în mașina ei timp de trei zile, ca un animal rănit care își caută locul pentru a-și linge rănile invizibile.
Umbra neagră a mașinii părea să fie singurul loc unde găsea liniște, departe de acele priviri care o analizau și o condamnau în secret. Însă, durerea ei nu se limita la suflet.
Umărul stâng, străjerul tăcut al suferinței, începuse să îi ceară din ce în ce mai mult atenția. Un semnal fizic, dar totodată simbolic, al dezechilibrului pe care ea îl purta în sine.
Durerea ca o mască
În acest sistem somatic, durerea era doar o mască, o compensare pentru ceea ce nu putea fi exprimat altfel. Așa cum glezna obosită cere echilibru ridicând umărul opus, așa și Maria se încorda în fața unei dureri care nu era doar a ei. O durere moștenită, transmisă de generațiile de „glezne dureroase” din familia ei.
În tăcerea ei, Maria era umărul tensionat care încerca să compenseze pentru suferința altora.
Bunicii ei, mereu deprimați, fuseseră „gleznele” care șchiopătau sub greutatea propriei tristeți. Iar ea, mereu vigilentă, mereu atentă, încerca să îi protejeze, să le preia durerea și să se asigure că nimic rău nu li se va întâmpla.
Dar singurul moment în care o vedeau era când furia ei exploda, când tensiunea din umăr devenea prea mare și trebuia eliberată.
Și cum altfel putea fi altfel? Unchiul ei, figura tragică a familiei, dispăruse prin sinucidere, iar Maria își petrecuse copilăria înotând în marea de depresie a adulților din jurul ei.
Într-un joc macabru al sorții, rolul lui i-a fost atribuit ei, mereu încercând să umple golul lăsat de absența lui.
Maria nu era nimic altceva decât o piesă de schimb, mereu înlocuind ceea ce fusese pierdut.
Viața ei, joburile ei sezoniere, păreau o încercare de a simboliza acest sacrificiu, de a deveni acel unchi dispărut.
Niciodată completă, niciodată întreagă, dar mereu servind un scop mai mare, un scop care nu îi aparținea cu adevărat.
Locul Mariei în Constelațiile arhetipale
În sistemul constelațiilor arhetipale, Maria era doar o rotiță într-un mecanism imens, un sistem care nu îi permitea nici măcar să se întrebe de ce suferă.
Așa cum toate femeile din familia ei serveau acest sistem, și ea se supunea destinului ei, ca o supapă care elibera tensiunea atunci când era nevoie, o lumină roșie care avertiza când era prea multă suferință.
La sfârșitul fiecărei zile, Maria simțea cum umărul ei stâng devenea tot mai greu, un memento tăcut al rolului pe care îl juca.
Iar în luna octombrie, când va participa la tabăra arhetipala ( click aici pentru detalii si inscriere), poate, doar poate, va reuși să își găsească locul în acest puzzle al suferinței.
Ne vedem în tabără impreuna cu Maria,