Fragmente de suflet (6) Mama care nu îmbătrânește

Ioana nu a fost printre cei care au reușit să se iubească timp de 24 de ore.

Nu pentru că nu a încercat.

Ci pentru că încă nu știe cum să o facă.

Și atunci, ca un ecou al unei nevoi nerostite, speră că alții o vor face în locul ei. Poate copiii ei.

Poate că, dacă îi crește cu toată iubirea pe care ea nu a primit-o, într-o zi o vor privi în ochi și îi vor da ceea ce ea nu și-a putut da singură: certitudinea că există, că merită, că este iubită.

La trei ani, un gând sfâșietor

Își amintește clar.

Avea doar trei ani când s-a gândit că ar fi mai bine să nu mai fie.

La trei ani.

Într-o lume în care copiii de trei ani ar trebui să se bucure de culori, de jocuri, de râs, Ioana se simțea urâtă, neiubită, invizibilă.

Dar poate că acest gând nu a fost doar al ei.

Poate că l-a moștenit.

Mama-frumusețea care nu îmbătrânește

Mama Ioanei este o femeie frumoasă. Atât de frumoasă, încât toți se miră cum de nu îmbătrânește.

Poate că a găsit un secret.

Sau poate că, din frică, și-a înghețat sufletul undeva, într-un loc unde timpul nu mai curge.

Poate că și-a creat un zid între ea și viață, ca să nu mai simtă nimic.

Pentru că a simțit prea devreme, prea intens, prea dureros.

Avea cinci ani când a încercat să se strângă singură cu pijamaua de gât.

O fetiță de cinci ani, care în loc să se joace, în loc să viseze, încerca să dispară.

Cinci ani.

Iar apoi, ani mai târziu, Ioana, fiica ei, la trei ani, gândea același lucru.

Un fir nevăzut le leagă. O durere care a călătorit prin timp, prin generații.

Iubirea pe care n-a ales-o și pustietatea pe care a moștenit-o

Mama Ioanei nu a îmbătrânit, dar a îmbătrânit sufletul ei.

Poate că totul a început când a renunțat la iubire.

A avut o poveste pasională, dar nu a ales-o.

S-a căsătorit cu un geniu. Un geniu… pustiu.

Și, odată cu această alegere, s-a stins. S-a uscat.

A devenit un deșert.

Și din acel deșert a crescut Ioana.

O fetiță care n-a învățat ce înseamnă să te iubești.

O femeie care și-a pus iubirea în copii, ca și cum, prin ei, ar putea să umple acel gol.

Dar golul rămâne.

Și totuși, un început

Ioana nu a câștigat provocarea.

Dar poate că simplul fapt că a fost acolo, că a ascultat, că a încercat este deja o victorie.

Poate că, într-o zi, va învăța că iubirea pe care o caută, nu trebuie cerută, nu trebuie așteptată, nu trebuie smulsă de la ceilalți.

Poate că, într-o zi, va înțelege că ea însăși e suficientă.

Puterea traumelor transgeneraționale

Poate că mama Ioanei nu a îmbătrânit pentru că a rămas prizonieră într-un timp înghețat, acolo unde nu a fost nevoie să-și trăiască viața cu adevărat.Poate că, în loc să lase anii să curgă peste ea, și-a înghețat sufletul într-un loc sigur, departe de durere, de pierdere, de propriile alegeri pe care nu le-a făcut niciodată cu inima.

Dar timpul ne prinde din urmă, chiar și atunci când încercăm să fugim de el. Și ceea ce nu am trăit noi, se revarsă asupra copiilor noștri. Așa cum mama Iuliei a renunțat la iubirea pasională pentru un „geniu… pustiu”, și Iulia și-a pus sufletul în slujba altora, sperând că, dacă oferă suficient, va primi înapoi ceea ce i-a lipsit mereu.

Aceasta este puterea traumelor transgeneraționale – ele nu dispar, doar își schimbă forma și se transmit mai departe, până când cineva are curajul să le vadă și să spună „Până aici. Aleg altceva.”

În tabăra din 21-23 martie, vei descoperi tiparele pe care le-ai moștenit și modul în care acestea îți influențează relația cu iubirea, sacrificiul, renunțarea și propria ta valoare. Poți fi tu cea care rupe acest lanț.

📅 21-23 martie 650 lei/persoana ( include programul de dezvoltare personala pentru traume transgeneraționale, cazare, 3 mese pe zi si o petrecere cu lăutari și BBQ)
📍 Bușteni
📩 Ultimele 8 locuri disponibile! Rezervă-ți locul acum: mesaj pe whatsapp 0744334419

Poate că e timpul să nu mai trăim viețile pe care părinții noștri nu au avut curajul să le trăiască. Poate că e timpul să trăim pentru noi. ❤️